Judo


ISTORIA JUDO-ULUI


În Orientul depărtat dezvoltarea artelor marţiale este un pic mai obscură. Este acceptat faptul că artele marţiale îşi au rădăcinile în vechea Chină alături de călugării care foloseau tehnici de luptă fără arme pentru a se proteja. Nu sunt cunoscute primele tehnici de luptă fără arme. Combinaţiile între diferitele forme de luptă erau necunoscute. În ciuda dorinţei clasei conducătoare de a păstra tehnicile de luptă fără arme secrete, prin comerţ şi emigrare, artele marţiale s-au răspândit din China în tot Orientul. Cea mai veche cronică referitoare la artele marţiale este Nihon Shoki, care vorbeşte despre luptele japoneze şi datează din 720 e.n. De atunci artele marţiale s-au dezvoltat într-o mare varietate de sisteme care au fost predecesoarele artelor marţiale existente astăzi. În ciuda dezvoltării mai multor tipuri de arme, luptele corp la corp rămân un stil practicat în toată lumea.

 

 

Istoria Judo-ului

 

 

Originea artelor marţiale japoneze este foarte vagă şi lucrurile cunoscute astăzi sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuşi, sistemul artelor marţiale takenouchi-ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de jujutsu japonez. Fondatorul sistemului preda jujutsu într-o manieră bine structurată.

În următorii câteva sute de ani, artele marţiale au fost perfecţionate de Samurai care studiau toată viaţa 20-30 de forme de arte marţiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe autoapărarea neînarmată-jujutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de jujutsu. Cele mai populare erau : takenouchi-ryu, jikishin-ryu, kyushin-ryu, yoshin-ryu, mirua-ryu, sekiguchi-ryu, kito-ryu şi tenshin-shinyo-ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.

În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizaţia japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată (Restaurarea Meiji) şi declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marţiale. Cu toată că guvernul nu a interzis oficial artele marţiale, oamenii nu erau încurajaţi să înveţe sau să le practice  deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe şcoli bune de jujutsu au început să dispară.

Pentru a supravieţui în timpul Restauraţiei Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul şi a îl face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo şi-a găsit loc în educaţia fizică şi sport.

Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toţi şi de asemenea dezvolta individul. Era o educaţie fizică completă şi nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supravieţuirea jujutsu în timpul Restauraţiei Meiji. El a preluat jujutsu şi l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită judo.

În 1882, Dr. Jigoro Kano (Părintele Judo-ului) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de autoapărare şi pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.

 

 

Fundarea Judo-ului

 

 

În satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano pe 28 octombrie 1860. În 1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo.

Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălţime şi bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a îşi îmbunătăţi sănătatea şi în acelaţi timp să înveţe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în şcoala de jujutsu Tenjin Shinyo ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano şi-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă marţială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea şi tehnici de lovitură şi de apucare.

După ce a studiat la Tenjin Shinyo ryu, Kano s-a transferat la şcoala Kito ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de jujutsu era mult mai blândă şi mai moderată.

În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic şi cuprinzător al celorlalte forme de jujutsu, cum ar fi sekiguchi-ryu şi seigo-ryu. El a înţeles foarte repede că râvnea la o cunoaştere mentală care lipsea din învăţăturile maeştrilor săi. Încerca să înţeleagă superioritatea controlului pe care maeştri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor şcoli, I Ching (Cartea Schimbărilor), filosofia Lao-Tsze.

În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de jujutsu pe care le învăţase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învăţate de la diversele şcoli într-un sistem pentru a creea un program de educaţie fizică care să dezvolte atât calităţile fizice cât şi cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.

Astfel, în 1882, a extras din străvechiul jujutsu cele mai bune aruncări şi apucări, a adăugat şi câteva elemente personale şi a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini şi picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obţinut (judo). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în ko (lectură, studiu, metodică), do (drum sau cale) şi kan (sală sau loc). În consecinţă se obţine “un loc pentru a studia calea”. Similar, judo se împarte în ju (lin) şi do (drum sau cale) obţinându-se “calea lină”.

Kano şi-a înfiinţat şcoala de judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior şcoala s-a dezvoltat şi s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele (12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri) şi nouă studenţi în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele şi mai mult de 1 milion de vizitatori anual.

Devotamentul lui Kano către judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică şi a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881.

În 1886, datorită rivalităţii dintre şcolile de jujutsu şi cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenţii lui Kano au câştigat uşor competiţia, stabilindu-se astfel superioritatea judo-ului şi a principiilor şi tehnicilor sale practice.

Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan avea trei ţeluri: educaţia fizică, eficienţa în concurs şi antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marţială era de aşa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, şuturile, anumite luxaţii şi alte tehnici prea periculoase pentru competiţii erau predate doar studenţilor avansaţi.

Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa şi Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga judo şi de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice şi la întâlnirile diferitelor Comitete. În ciuda condiţiilor grele de muncă, mai mulţi studenţi ai lui Jigoro Kano şi-au dăruit existenţa propagării judo-ului în ţări străine.

În 1892, judo a început să se răspândescă în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în faţa societăţii japoneze din Londra a istoriei şi dezvoltării judo-ului.

În 1895, Kano a clasificat aruncările din judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înfiinţată Asociaţia Purtătorilor de Dani Kodokan.

Pe 24 iulie 1905, reprezentanţii principalelor şcoli de jujutsu (ryu) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo şi pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive.Tehnicile străvechi de jujutsu, particulare fiecărei şcoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în kata (luptă regizată).

În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo.

În 1909, Kodokan a devenit Fundaţie Oficială a Japoniei. În acelaşi an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internaţional Olimpic.

În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranţă şi în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educaţie japonez. În acelaşi an, au luat fiinţă: Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociaţia Centurilor Negre Kodokan şi Asociaţia Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfăşurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice şi întâlnirile Comitetelor Olipmice Internaţionale şi a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.

Judo-ul Kodokan a fost reevaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-i-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse.

În 1921, s-a înfiinţat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.

Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku-zenyo (maxim de eficienţă) şi Jita-kyoei (beneficii şi bunăstări reciproce), accetuând astfel latura morală şi spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul ţel era de a perfecţiona individul astfel încât să fie de folos societăţii. Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În acelaşi an, s-a înfiinţat Societatea Culturală de Judo Kodokan.

Pe parcursul vieţii, Kano a obţinut doctoratul în judo, echivalentul a 12 dani, dobândiţi doar de fondatorul judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii şi a sportului japonez în general, fiind numit în consecinţă “Părintele Sportului Japonez”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuţia deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieţii sale.

Pe lângă calităţile sala de inovator şi bun administrator, Kano era şi un luptător iscusit, lucru susţinut de toţi judoka avansaţi, care s-au recunoscut învinşi în faţa lui Kano.

În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internaţional Olimpic de la Cairo, unde a reuşit să nominalizeze Tokyo pentru desfăşurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.

Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învăţat ca o tehnică de luptă. Cei selecţionaţi pentru forţele de comando şi servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.

Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câştigat 3 medalii de aur, şi una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internaţional.

Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuşi în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 şi adăugându-i-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obţinute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan”.

De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a judo-ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferenţele de greutate nu erau importante. Toţi se luptau între ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuţi erau faţă în faţă, de obicei câştiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziţie la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeştri se temeau că aceasta însemna sfârşitul judo-ului ca artă. Iniţial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.

A doua linie era învăţarea judo-ului de către copii. Iniţial, judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învăţat de către copii, deoarece nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din juniori.

Sunt mai multe stiluri de judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere judo competiţional. În consecinţă, unele cluburi practică judo exclusiv pentru a participa la competiţii. Alte cluburi pun accent pe calităţi. Ei repetă mişcările de foarte multe ori până devin instinctive şi îşi dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de judo tradiţional.


Istoria Judo-ului Românesc

Prof. Anton Muraru

 

 

Judo-ul a fost introdus în Romania prin 1928, de profesorul japonez Heishichi Ishiguro, unul dintre numeroşii instructori formaţi de Jigoro Kano.

Timp de un an, Ishiguro a predat judo-ul la ONEF (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) din Bucureşti. Apoi, cursul a fost continuat în cadrul ANEF. În perioada 1929-1933 profesor pentru educaţie fizică la catedra de sport era căpitanul Emilian Teacă. De numele acestui căpitan se leagă, de fapt, începuturile judo-ului din ţara noastră.
       Prima competiţie a fost organizată în 1934, protagonişti fiind jandarmii de la şcolile din Bucureşti şi Câmpina şi pompierii bucureşteni.
       Tot jandarmii au mai organizat o altă întrecere, in 1937, la Ploieşti, competiţie la care au participat 7-8 promoţii de ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. S-a luptat la o singură categorie: open. La ofiţeri a câştigat Pavel Capotă, din Bucureşti, iar la subofiţeri a ieşit învingător sergentul Doru P. Butiu, al cărui fiu avea să devină mai târziu unul dintre "pionierii" judo-ului din Timisoara.

Abia prin anul 1950, după război, judo-ul revine în scena sportivă românească. La Arad, Mihai Botez a reuşit, în 1957, să-şi facă "acte" pentru secţia sa de la Uzinele de Vagoane, în acelaşi an prof. loan Avram înfiinţând un cerc de judo la Institutul Agronomic din Bucureşti. Tot atunci, prof. Florian Frazzei a organizat şi condus un cerc de judo la Şcoala Sportivă nr. 2 din Capitală. Doi ani mai târziu, în 1959, un mare iubitor de judo, Vasile Gotelet, tehnician sportiv a înfiinţat un cerc de judo la Uzinele Vulcan din Bucureşti. În 1960, au apărut, ca ciupercile după ploaie, cercuri de judo la Sibiu, Mediaş, Arad, Iaşi.
      Ambasada Japoniei, sensibilizată de pasiunea românilor pentru sportul naţional japonez a început să pună la dispoziţia practicanţilor primele materiale de specialitate privind tehnica şi metodica judo-ului.
Un pas însemnat în demersurile pentru recunoaşterea oficială a acestui sport în România avea să-l constituie înfiinţarea, în 1962, a Comisiei de Judo în cadrul Consiliului Orăşenesc Bucureşti pentru Educaţie Fizică şi Sport.

Prin intermediul acestei Comisii s-a centralizat activitatea puţinelor centre existente, aceptându-se apoi vizita, în 1963, a echipei sindicatelor din Franţa, FSGT care a susţinut o dublă întâlnire cu selecţionatele Bucureştiului. Meciurile au avut loc pe terenurile arenei de tenis Progresul din Capitală. Spre marea satisfacţie a simpatizanţilor acestui sport, prima selecţionată a Bucureştiului a câştigat cu 3-2.
În presă încep să apară primele ştiri şi articole de prezentare şi popularizare a judo-ului.

"Sportul Popular" din 7 mai 1964 publica o ştire despre Congresul Uniunii Europene de Judo, iar revista "Sport", nr. 18 din 1965, sublinia că: "S-a descoperit remediul timidităţii şi al complexului de inferioritate ce-i stăpânesc pe copii".

La rândul ei, "Scânteia Tineretului" din 20 decembrie 1966, publica un articol semnat de Anton Muraru, în care afirma: "Surpriza, răsturnările de situaţii, folosirea forţei adversarului împotriva lui sunt doar câteva din laturile «gustate» ale acestui sport. Judo-ul dezvolta gândirea creatoare, asociativă, îndemânarea şi precizia, curajul, spiritul întreprinzător şi inteligenta".

În ziarul "Munca" din 13 mai 1966, un alt articol susţinea că "valoarea sportivilor japonezi şi succesele obţinute de ei în foarte multe discipline sportive se datoresc, în cea mai mare parte, practicării judo-ului.

În anul 1964 au fost înaintate memorii în care se detalia dezvoltarea judo-ului pe cuprinsul ţării noastre cu date concrete, centre, antrenori, competiţii etc. Între altele, se menţiona că: "Având în vedere activitatea susţinută a secţiilor de judo, propunem înfiinţarea Federaţiei de Judo".

De unde să fi bănuit sufletiştii judo-ului că se adresau, de fapt, celui mai înverşunat adversar al acestui sport?!
        Pe atunci, Miron Olteanu (despre el este vorba) era Preşedintele Federaţiei Române de Lupte, care nu putea să vadă cu ochi buni JUDO-UL, pe care îl considera un sport de mare concurenţă pentru LUPTE.
       În documentele respective se remarca evoluţia evidentă a judo-ului în ţara noastră:"disciplina judo face parte din sporturile olimpice, cu Campionate Europene şi Mondiale.

Rugăm (...) recunoaşterea sportului judo ca sport republican". Memoriile au fost semnate de ing. Liviu Urma, pe atunci Secretar al Comisiei Orăşeneşti de Judo şi Anton Muraru în calitate de membru al Biroului Orăşenesc. Textul avea anexat şi un plan de măsuri pentru dezvoltarea judo-ului în România.

În mai 1967, cu sprijinul Asociaţiei Sportive Viotrometan Mediaş am organizat primul Campionat Naţional pe Echipe, dotat cu Cupa Târnava. Competiţia a fost organizată fără sprijinul organelor sportive, deoarece conducerea UCFS-ului interzisese tuturor judeţelor să organizeze competiţii şi demonstraţii de judo. Totuşi concursul s-a bucurat de un succes deosebit fiind vizionat, pe stadionul de fotbal, de peste 10.000 de spectatori.

Dar succesul, s-a datorat şi largii propagande pe care a făcut-o acestui sport Cinematografia. Pentru jurnalele de actualităţi ale studioului Alexandru Sahia, regizorul Alexandru Ghidali, a realizat un amplu reportaj, care a fost difuzat pe ecranele tuturor cinematografelor din ţară timp de o luna şi jumătate. A fost o chestie extraordinară pentru că, tineretul care nu avea televizor şi discoteci mergea în număr foarte mare la cinema, imaginile cu şi despre judo îndemnându-i la practicarea acestui sport.

Succesul filmului în mass – media a contribuit la sensibilizarea liderilor politici care au decis demararea acţiunilor pentru oficializarea judo-ului.

Alexandru Siperco, pe atunci membru al Comitetului Internaţional Olimpic C.I.O, a sprijinit şi el din toate puterile iniţiativa mea (Andrei fiul acestuia, fiind judoka în secţia de copii Cutezătorii). Aici trebuie să recunosc, am avut noroc pentru că mulţi dintre copiii demnitarilor politici şi militari ai epocii practicau judo în cluburi şi îşi influenţau într-un fel părinţii în luarea deciziilor legate de viitorul acestui sport.

În ziua de 21 mai 1968 a avut loc Adunarea Generală care a ales conducerea noii Federaţii şi Biroul Federal: Secretar Responsabil, prof. Anton Muraru, omul care avea să se afle la timona FRJ până în 1989. Din Biroul Federal făceau parte, printre alţii, generalul Paul Marinescu (Preşedinte), Alexandru Siperco şi Titus Deac (Vicepreşedinţi) Mihai Botez, Florian Frazzei, Ioan Avram şi antrenorii lotului reprezentativ, ing. Liviu Urma şi Ovidiu Bucur.

Primită cu raceală, noua disciplină olimpică a stat fără buget, şi fără sediu, timp de 2 ani. Apoi lucrurile au început să meargă.
        La puţin timp după Adunarea Generală, în baza relaţiilor bune avute cu Ambasada Japoniei la Bucureşti, Kodokan-ul a trimis la Bucureşti doi mari specialişti în judo, campionii mondiali Takesse Matusaka şi Sheizi Shinomaki care au ţinut primul curs de formare a antrenorilor, curs la care au fost participat 40 de tehnicieni.

La numai două luni au şi fost organizate deja întrecerile primei ediţii a Campionatului National pe Echipe. Cu stângăciile începutului, cu kimonou-ri mai mult sau mai puţin pe măsură, cu procedee tehnice bazate îndeosebi pe forţa braţelor şi mai puţin pe subtilitatea tradiţională a acestui sport asiatic, cu multe decizii de arbitraj contestate, Campionatul s-a bucurat totuşi de un succes deplin, lansând practic judo-ul ca sport de masă.

În primăvara lui 1969, deci la mai puţin de un an de la înfiinţarea Federaţiei, a avut loc prima competiţie internaţională : Campionatele Internaţionale ale României, una dintre întrecerile care aveau să fie organizate an de an, până în prezent. La ediţia inaugurală au fost invitate puternicele formaţii ale, U.R.S.S., R.D.G., Cehoslovaciei şi Bulgariei. Cum era de aşteptat, ai noştri nu prea s-au "vazut".

Primul succes la o competiţie internaţională a fast obţinut de arădeanul Ionel Lazăr, la categoria mijlocie, cu prilejul Campionatelor Intemaţionale de Tineret ale Romaniei, în 1971. Cu siguranţă, cel mai important moment pentru judo, la începuturile sale, a fost participarea echipei României la Campionatele Europene din 1977, de la Ludwigshafen RFG – (invitată pe banii Federaţiei de Judo din Germania). Aici au urcat pe treptele podiumului de onoare pentru prima dată şi reprezentanţii ţării noastre.

În panoplia judo-ului românesc sunt aşezate la loc de cinste şi numele judoka ce au cucerit medalii de aur pentru România. Deschizător de drum a fost regretatul judoka de mare talent VLAD NICOLAE MIRCEA.

Următoarea ediţie a Campionatelor Europene, în 1981, a avut loc în Ungaria, la Debrecen. În finala categoriei semi-uşoare ajunsese dinamovistul bucureştean Constantin Niculae, un sportiv înalt şi bine legat pentru categoria respectivă, adversar fiindu-i diavolul francez Thyeri Rey, un tânăr de numai 20 de ani care, cu un an înainte, la Moscova, devenise campionul olimpic al categoriei super-uşoare.
         După o confruntare în care reprezentantul nostru i-a învins şi pe arbitri, Constantin Niculae a devenit campionul european, cucerind medalia de aur.

După numai un an, în 1982, un alt judoka român, Mircea Frăţica, de la Nitramonia Făgăraş, a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de onoare al Campionatelor Europene, la Rostock, în R.D.G., depăşindu-l în finală pe Sota Hadareli (U.R.S.S), fostul campion european. E a 3-a medalie de aur la trei ediţii consecutive ale CAMPIONATELOR EUROPENE.

Aurul rămâne aur, dar şi alte succese au valoarea lor, mai ales dacă sunt obţinute în arena marilor competiţii. Debutul la Campionatele Mondiale a avut loc în 1979, la Paris, şi s-a soldat cu două poziţii fruntaşe - locurile cinci ocupate de Arpad Szabo, la "super-uşoară", şi Constantin Niculae, la "semi-uşoară".

A fost nevoie apoi de un deceniu pentru ca judo-ul românesc să mai obţină un "bronz" la Campionatele Mondiale prin Adrian Croitoru, la categoria mijlocie, la ediţia de la Hamilton (Canada). Tot prin Adrian Croitoru, România a ocupat locul III la Campionatele Mondiale de la Birmingham din 1999 la categoria 90 kg. Medalie la Campionatele Mondiale de Seniori a mai luat Dumitru Alina în 2005, respectiv 2007, ea ocupând locul 3 la categoria 48 kg în ambele cazuri.

Apreciate cum se cuvine au fost şi primele medalii olimpice, cele două medalii de bronz cucerite de Mircea Frăţica şi Mihai Cioc la Jocurile Olimpice de la Los Angeles in 1984. Tabloul de onoare al Federaţiei de Judo a fost completat mai târziu, cu o altă medalie olimpică, de Simona Richter, care a ocupat locul III la Jocurile Olimpice de la Sidney din 2000, la categoria 78 kg.

Cea mai valoroasă medalie a fost obţinută de Alina Dumitru la Jocurile Olimpice din 2008 de la Beijing, ea clasându-se pe prima treaptă a podiumului. A obţinut astfel prima medalie olimpică de aur pentru judo-ul românesc, ea fiind de asemenea şi prima medalie olimpică a delegaţiei României aflată la Jocurile Olimpice de Vară 2008.

La Campionatele Europene de Seniori s-au luat nenumărate medalii prin Croitoru Adrian, Moise Laura Moricz, Dumitru Alina, Aluaş Dinea Ioana. Şi judoka mai tineri au reprezentat cu onoare România, ei aducând un mare număr de medalii de la Campionatele Europene de Tineret, Juniori şi Cadeţi, respectiv Campionatele Mondiale de Juniori.

Sperăm ca şi pe viitor să fim reprezentaţi cu onoare de sportivii noştri şi le urăm mult succes.