Karate


Scurta istorie a Karate-ului

Originile Karate-ului se pierd in negurile timpului undeva prin Egiptul antic unde s-au descoperit imortalizate in frescele din morminte primele tehnici de lupta ce presupun folosirea bratelor si a picioarelor. Primele atestari cu amanunte le avem de la greci. Pankration-ul grecesc era o forma foarte avansata de Arta Martiala cu tot arsenalul corespunzator: lovituri de brat si picior, proiectii, lupta la sol si procedee “neortodoxe” cum ar fi smulgerea unghiilor, muscaturi s.a.m.d. Interesant este ca in Olimpiadele antice, unde aceste lupte erau foarte populare se folosea un regulament foarte permisiv, nu de putine ori invinsul era mort sau oricum, grav ranit. Pankration era folosit si in pregatirea tinerilor pentru razboi, nu numai in cinstea zeilor in arena. In armata lui Alexandru Macedon erau doi generali rivali care se dusmaneau de moarte, un grec si un macedonean. La un moment dat, Alexandru, pentru a pune capat rivalitatii ce ameninta insasi succesul in campanie, hotaraste ca cei doi sa se lupte pe viata si pe moarte. In ziua hotarata, macedoneanul se prezinta in armura cu scut, sulita si sabie la briu. Grecul, spre surpriza tuturor a venit dezbracat si uns cu ulei, inarmat numai cu un baston. Trebuie sa spunem ca atletii in olimpiade, indiferent de proba erau goi si unsi cu ulei. In fine, Alexandru Macedon da semnalul de incepere a luptei. Macedoneanul arunca mai intai sulita care este eschivata cu usurinta de grec si apoi pune mina pe manerul sabiei. Inainte de a apuca sa scoata sabia din teaca, grecul blocheaza mina acestuia cu bastonul si-i face o cheie rupindu-i mina. Acest episod relatat cu lux de amanunte de cronicarii vremii ne da imaginea unor Arte Martiale foarte evoluate la vechii greci.

O alta etapa in evolutia Artelor Martiale ce aveau sa ajunga pina la noi via Orient a reprezentat-o Roman antica. Si in special luptele de gladiatori, ce ajunsesera pe langa formele cu arme care mai de care mai complicate, si la lupte cu mina goala. De fapt de multe ori cei ce se luptau in arena sau cei “ce vor muri” purtau un fel de manusi confectionate din piele cu tinte de plumb! Gladiatorii aveau scoli unde se pregateau sub supravegherea unor instructori de multe ori ei insisi fosti gladiatori.

In acest timp in orient cele mai evoluate erau luptele cu arme. In China, de exemplu lupta cu maini goale se rezuma la niste concursuri de “impungere” cu niste coarne purtate de luptatori! In acelasi timp arta sabiei ajunse la culmi de rafinament si eficacitate.

Tehnicile de lupta grecesti, si apoi romane, ajung in India, fie preluate de negustorii itineranti sau poate chiar direct de la armatele lui Macedon in cursul ultimelor campanii, cand s-a atins frontiera Indiei. Combinate cu tehnici si tactici autohtone rezulta formele indiene de lupta : Kalaripayit, Varma Kalai si altele.

China

In secolul VI d.H. calugarul budhist Bodhidarma trece in China in scopul de a propavadui budhismul Dhyana (secta budhista bazata pe meditatie in China poarta numele de Chan iar in Japonia Zen). Acest calugar, inainte de a imbratisa religia budhista, a fost nobil si s-a antrenat in Kalaripayit. El poposeste la Templul Shaolin, care era fondat abia de citva zeci de ani. Calugarii (apartinind si ei budhismului, dar alt current) il iau in ras si nu sint convinsi. Atunci, Bodhidarma se retrage intr-o pestera din apropiere si mediteaza 9 ani cu fata la o stinca. Efortul supraomenesc ii convinge pe calugarii de acolo sa imbratiseze secta Dhyana. De acum incolo manastirea Shaolin va deveni centrul de raspindire a acestei ramuri budhiste. Bodhidarma (Da Mo in chinezeste) ii invata in afara de metode de meditatie si citeva seturi de miscari de lupta si doua exercitii energetice pentru mentinerea sanatatii si a supletii corpului intepenit de prea multa meditatie. Exercitiile de lupta a lui Da Mo sint dezvoltate in continuare de catre calugari in scopul apararii personale si a manastirii, atacata des de catre tilhari. Din formele originale se dezvolta o scoala extraordinar de complexa de arte martiale cu zeci de subscoli, unele foarte deosebite de altele, cu zeci de arme si forme. In decursul istoriei Templul Shaolin a reprezentat un sprijin sau un cuib de oponenti pentru dinastiile ce s-au perindat pe parcursul a cca. 1400 de ani la conducerea Chinei. A fost ars de citeva ori, iar calugarii s-au imprastiat, adunandu-se din nou in timpurile linistite. Aceasta a facut nu numai sa apara mai multe minastiri Shaolin (cea originala este in muntii Song Shan) cum ar fi Emei Shaolin si altele, dar si scoli externe create de calugari care au ales calea laica sau de catre elevii lor.

Celalalt “centru” de Arte Martiale chinezesti, muntele Wu Tang (religie taoista) are o istorie mai veche in Artele Martiale. In perioada antica acestia erau cunoscuti ca maestri neintrecuti de sabie. Incet incet au descoperit ca anumite posturi ce imitau diferite animale sau fenomene din jurul nostru influenteaza fizicul si psihicul uman. De aici s-a dezvoltat exercitiile “Daoin” iar din ele impreuna cu studiul miscarilor imitative de animale s-a dezvoltat asa zisele “Arte Interne”: Xing Yi, Tai Chi si, spre sfirsitul secolului XVIII si incepul sec. XIX, Bagua. In perioada medievala multi maestri studiaza miscarile diferitelor animale in lupta creeind astfel stiluri redutabile ce se bazeaza pe aceste imitarea animalelor cum ar fi: Tigru, Sarpe, insecta Calugarita, Cocor. Stilurile chinezesti ajungind sa fie numarate la aproximativ 400 de curente principale la inceputul secolului XX. China a fost placa turnanta pentru raspindirea Artelor Martiale in estul indepartat.

Coreea

In secolul V d.H. Coreea era impartita in trei regate: Silla, Koguryo si Baek-Je. Aceste regate erau intr-un razboi continuu iar cel mai mic ca si suprafata, Silla era cotropit in mod constant. Un grup de nobili tineri si partioti au infiintat o fratie de luptatori numita Hwarang Do (calea barbatilor viteji) in scopul pregatirii unei armate care sa faca fata agresiunilor exterioare. Aceasta societate avea cinci reguli de baza:
-Sa fii loial Regelui
-Sa-ti respecti parintii
-Sa fii cinstit fata de prieteni
-Sa nu dai inapoi niciodata in lupta
-Sa omori doar pentru dreptate
Membrii Hwarang Do erau experti in Artele Martiale: Tang Soo (varianta de Kung Fu chinezesc de nord), lupta cu sabia si cu alte arme , echitatie martiala, tir cu arcul si arta “neagra” (Sulsa – un fel de Ninjutsu coreean).
Luptatorii din Hwarang Do au ajuns atit de redutabili incit la un moment dat nu s-au rezumat numai la apararea regatului Silla ci au unificat cele trei regate in unul singur instaurind pacea in zona. In decursul timpului Hwarang Do si-a pierdut din puterea combative initiala, mai ales ca pacea instaurata l-a lipsit de “obiectul muncii”, razboiul. Astfel apar in Coreea alte forme de Arte Martiale: Soo Bhak Gii si Tae Kyon. Tae Kyon este de fapt un sport de lupta national coreean. Contine lovituri de picior foarte spectaculoase, sarituri dar si tehnici de prioectie, articulare si de strangulare. Lupta este full contact fara protectii si fara lovituri de pumn la cap. In trecut se organizau concursuri intre sate la sarbatori cu pariuri. Guvernul instaurat dupa cucerirea Coreei la inceputul secolului XX de catre Japonia interzice orice forme de Arte Martiale traditionale coreene si introduce Judo si Kendo. Artele Martiale coreene devin astfel simboluri ale rezistentei si luptei impotriva cotropitorilor japonezi, practicindu-se si fiind transmise in mare secret.

Dupa eliberarea Coreei artele martiale coreene cunosc o renastere Astfel se reiau concursurile de Tae Kyon si de Komdo (scrima coreeana asemanatoare cu Kendo). Maestri coreeni de Karate japonez fondeaza un nou sport national: Tae Kwon Do, din elemente de Karate combinate mai mult sau mai putin cu tehnici si elemente coreene. Apar astfel ca arte martiale coreene, dar de fapt sunt la origine arte japoneze: Tang Soo Do (arta derivata din Shotokan), Tae Kwon Do ITF (sistem initial militar creat de gen. Choy Hong Hi prin combinarea elementelor de Karate Kyokushin si Shotokan cu elemente traditionale coreene), Tae Kwon Do WTF (combinatie de Karate cu Tae Kyon actualmente sport olimpic), Hapkido (combinatie de Aiki Jutsu cu elemente traditionale coreene).

Hwarang Do-ul in schimb nu a murit. Arta Martiala foarte complexa, el s-a transmis din generatie in generatie imbotindu-se si rafinindu-si bagajul tehnic. Incepind cu sec. XIV si-a pierdut caracterul de armata si s-a transmis ca scoala de Arte Martiale. In 1940 fratii Lee (Joo Bang si Joo-Sang) devin discipolii unui calugar budist care era al 57-lea Mare Maestru al scolii Hwarang Do iar in 1969 Joo-Bang Lee devine al 58 Mare Maestru al scolii care incepe sa o predeie si sa o raspindeasca public. Actualmente Hwarang Do-ul face parte din cultura coreeana, guverul Coreei de Sud sprijinind raspindirea acestei Arte Martiale.

Okinawa

Forme de arte martiale, in special cu bastonul, se intilnesc aici din zorii istoriei. Clasa luptatorilor okinawieni “bushi” practica un complex de arte martiale cu arme (baston lung, sabie, halebarda, sai) si fara arme cu multe influente chinezesti. In jurul anului 1400 regele Sho Hanshi interzice portul armelor de catre populatie de frica rascoalelor. Se amorseaza practic o adevarata frenezie a antrenemetelor ilegale fara arme sau in minuirea unor arme neconventionale cum ar fi uneltele agricole. Daca ne gindim ca insulele Ryu Kyu (arhipelagul Okinawa) a fost dintotdeauna in calea schimbului de marfuri intre Coreea, Japonia, China, Taiwan si Filipine ne putem imagina ca erau si un paradis al pirateriei. Acelasi rege, aduce in scopul dezvoltarii economice si culturale a regatului 36 de familii chinezesti de mestesugari pe care ii aseaza in oraselul Kumemura in apropierea capitalei istorice a Okinawei, Shuri. Printre acestia se gaseau practicanti si chiar maestri de Arte Martiale.

Victoria clanului Tokugawa in razboaiele civile de sucesiune la tronul shogunal in 1600 asupra clanului Satsuma a dus la exilarea celor din urma pe insula Okinawa. Locuitorii Okinawei s-au aparat cu indirjire, dar razboinicii japonezi mai bine echipati si antrenati cuceresc pina la urma Okinawa impunind un regim extrem de dur. Interesant este ca au aplicat aceeasi forma de organizare ca in Japonia: regele (vasal curtii imperiale a Chinei) domnea in continuare si avea unele puteri, inclusive curte regala, proprietati si guvern dar conducerea efectiva (in genul celei shogunale) era a clanului Satsuma. Japonezii au inasprit interdictia impusa de Sho Hanshi ajungindu-se sa fie interzise toate obiectele de fier taietoare. Nu exista decit un singur cutit in fiecare sat, legat cu un lant in piata publica si pazit de un soldat japonez. Teroarea impusa okinawienilor (din care o sa dau numai un exemplu: la inceput femeile okinawiene gravide in ultimele luni erau obligate sa sara peste o crevasa lata de 3 m intre care era o prapastie, cine reusea sa sara, bine, cine nu…) a dus la o intensificare a luptei de rezistenta si implicit a antrenementelor de Arte Martiale. In acea perioada practicantii de To De (asa cum se numea acest proto-Karate) nu-si permiteau nici o gresala, fiindca atunci cind te luptai cu un samurai miza era: ori il omori ori te omoara el pe tine! Aceste situatii ii fac pe luptatorii de Karate sa fie mai apropiati, spiritual vorbind, de ninja decit de samurai.

Schimburile intense de informatii cu China au dus la rafinarea Artelor Martiale okinawiene. Multi dintre luptatorii okinawieni devin maestri in Artele Martiale chinezesti, inspecial in stiluri provenind din sudul Chinei. In sec. XVIII apar figuri celebre ale luptei anti-japoneze si in acelasi timp experti in arte martiale, in special chinezesti, cum ar fi Yara din Chatan si Sakugawa. Yara era un luptator pentru libertate care a stat multi ani in China iar in Okinawa a fost si elevul atasatului militar chinez Kwang Shan Ku care a predat o forma devenita celebra in Karate-ul zilelor noastre: Kushanku sau Kankudai. Forma “Kushanku” a fost din start predata in doua modalitati: lui Sakugawa care era expert in trinta okinawiana (Te) un Kushanku mai brut cu mai multe lovituri fara prea multe subtilitati si lui Yara care era expert in Kung Fu, un Kushanku cu multe “chinezarii”, tehnici subtile de atac al punctelor vitale si chei. Kushanku va sta la baza sistemelor de Karate din timpurile noastre.

Un alt Kata atestat in aceasta perioada si transmis in Okinawa tot de un atasat militar chinez este Wanshu. O scoala de familie care a rezistat din acele timpuri pina in zilele noastre este Kojo Ryu. Celebra in secolele XVIII-XIX pentru luptatorii formidabili scosi de aceasta scoala. Kojo Ryu de fapt este o scoala chineza venita in Okinawa odata cu cele “36 de familii” si care s-a dezvoltat apoi aici. In sec. XIX ajunsesera sa aiba un Dojo in Fukien, in China iar scoala era atit de celebra incit se spunea: “cind vorbesti de Kojo, vorbesti de Karate”.

In secolul XIX incep sa se defineasca trei curente in Karate-ul Okinawian: Shuri Te, cu miscari energice in general liniare de provenienta Shaolin de Nord, Nanha Te, cu multe miscari strinse, circulare, influentat mai mult de stilurile din sudul Chinei si Tomari Te, cu miscari echilibrate rezultat ca o sinteza a primelor doua - numite asa dupa localitatile de provenienta.

Shuri Te este curentul din acre s-au dezvoltat Shorin Ryu-ul cu subscolile lui: Kobayashi, Matsubayashi, Matsumura Seito, Shobayashi, Chubu Shorin Ryu, Shorinji Ryu. Primul care a definit Shorin Ryu ca si scoala a fost Matsumura Sokon. Figura marcanta a scenei politice a Okinawei secolului XIX, Sokon Matsumura a studiat atit arte martiale Chinezesti (in China) cit si sabie japoneza (Jigen Ryu Kenjutsu). El defineste pentru prima data conceptual de Shorin Ryu si transmite urmatoarele Kata: Kushanku, Wanshu, Naihanchi (forma originara de 108 forme), Chanan, Chinto, Seisan.

Despre istoria veche a Nanha Te-ului nu se cunosc prea multe, doar ca aceasta linie puternic influentata de Kung Fu-ul chinezesc a fost transmisa de maestri precum: Ason, Nakaima Norisato, Seisho Arakaki. Nanha Te este mai cunoscut ca scoala dupa ce guvernul imperial adus la putere de restauratia Meiji include Okinawa in Imperiul Japonez si o transforma in prefectura in 1879, abolind toate legile clanului Satsuma, inclusiv interdictia de a practica Artele Martiale.

In 1898 Shobukai-ul Okinawian (consiliu al marilor maestri conducatori de scoli) hotaraste denumirea de “Karate” scris ca si “mina chinezeasca” pentru toate formele de To De. Tot in acea peroada, maestrul Anko Itosu introduce exercitii de Shorin Ryu in scolile okinawiene pe post de educatie fizica. In scopul acesta creeaza forme noi de kata “periate” de tehnicile periculoase.

In anii 20 ai secolului XX, citva maestri okinawieni pleaca in Japonia, datorita faptului ca in Japonia se cistiga traiul mult mai usor, fiind o tara industrializata spre deosebire de saracia din Okinawa. La inceput deschid mici Dojo-uri in care erau primiti numai okinawieni, in scopul de a mai rotunji veniturile subtiri de muncitor sau meserias, dar la presiunile autoritatilor japoneze foarte nationaliste pe vremea aceea sint nevoiti sa primeasca si elevi japonezi. Astfel incepe raspindirea Karate-ului in insulele Japoniei.

Maestrii Funakoshi si Mabuni, intuind avantajele politico-financiare ce ar decurge dintr-o relatie buna cu autoritatile japoneze, fac o demonstratie in fata printului Hirohito (viitorul imparat), ce a produs o impresie buna. Astfel cei doi sunt ajutati sa-si deschida Dojo-uri si sa raspandeasca Karate-ul. Funakoshi, pentru a nu rani orgoliul national japonez, schimba ideogramele cuvantului Karate din “mana chinezeasca” in “mana goala”, grafie adoptata din 1936 si pe teritoriul Okinawei.

Forma de Karate predata de cei doi si apoi si de Chojun Miyagi sau alti maestri okinawieni pe teritoriul Japoniei difera esential de forma originara. Chiar Funakoshi spune intr-un text ca el nu preda decit kihon (tehnica de baza), kata (doar forma fara aplicatii), pentru ca japonezii vor toata ziua sa se bata si nu vor pricepe niciodata adevaratul spirit al karate-ului. Putinii japonezi care ajung totusi sa invete cate ceva din partea mai profunda a Karate-ului cum ar fi H.Othsuka ajung sa fondeze propriile sisteme foarte diferite de sportul karate ce era predat masiv in universitatile japoneze.Aceasta atitudine ce este trecuta sub tacere de multe “istorii” scrise in tara noastra dar pomenita des de catre marii istorici occidentali ai Karate-ului este justificata de exploatarea crunta la care au fost supusi okinawienii timp de aproape 300 de ani. Nu inveti cotropitorul care a violat-o si a omorit-o pe bunica ta, secretele unui lucru atit de puternic ca Artele Martiale. Este logic!

Dupa cel de-al doilea razboi mondial singura Arta Martiala lasata de catre autoritatile de ocupatie americane sa fie predata in continuare a fost Karate, fiindca se considera ca nu este arta japoneza si nu contribuie la exacerbarea spirituli nationalist. Retragerea fortei de ocupatie si reconstructia Japoniei a insemnat un nou moment de avant al Karate-ului japonez, in special al celui sportiv, fiindca intre timp asta devenise mortala arta a okinawienilor: un simplu sport de lupta. Maestri ca Nishiyama, Nakayama, Egami si altii fondeaza Shotokan pe bazele Shorin Ryu-ului lui Funakoshi (care pina a murit a practicat doar arta transmisa de Itosu si Azato, de altfel stau marturie si fotografiile in care se vad clar pozitiile inalte ale lui). Shotokanul a luat sistemul de lovituri si parari si Kata din Shorin, a lungit pozitiile, a eliminat tehnicile periculoase si a introdus competitia de lupta (care la inceput se facea full contact dar in anii 60 s-a transformat in non contact pe baza de puncte) si de forme (in care este punctata impresia artistica). Modelul acesta a fost adoptat si de catre alte scoli cum ar fi Goju-ryu japonez (GojuKai) si Shito ryu japonez.

Revenind la Okinawa, anii 30’ au insemnat un moment de intensa dezvoltare pentru Karate-ul Okinawian, se fondeaza majoritatea scolilor actuale cum ar fi: Goju Ryu, scolile de Shorin derivate din sistemul lui Matsumura Sokon, Tozan Ryu, Uechi Ryu si altele, se infiinteaza institute de cercetare. Trebuie sa precizam de la bun inceput ca in Okinawa maestrii scolilor diferite se intilneau si se antrenau impreuna facind schimb de tehnici (lucru valabil si astazi, de fapt sistemele viabile de Arte Martiale sunt eclectice). Multi maestri trec oceanul si se stabilesc in Hawaii sau SUA deschizind Dojo-uri acolo.

Ocupatia americana de dupa cel de-al doilea razboi mondial a reprezentat pentru Artele Martiale Okinawiene un nou moment de avint, maestrii okinawieni gasind in soldatii americani niste elevi asa cum si-i doreau. In anii 50 soldatii intorsi acasa dupa satisfacerea stagiului militar incep sa-si dechida propriile Dojo si astfel Karate-ul okinawian se raspindeste pe continentul american.